Cum te ghidează podul pietonal prin curți?
Premiile internațiale acordate în cadrul ediției din 2026 a concursului Architecture MasterPrize au evidențiat capacitatea arhitecturii românești de a aborda complexitatea relației dintre patrimoniu, memorie colectivă și nevoile comunităților actuale. Două proiecte distincte, dar complementare prin viziunea lor filozofică, au fost distinsе pentru modul în care transformă trecutul dintr-un simplu decor într-un element activ al prezentului.
Ultimele știri
Patru tipuri de plante care necesită mulț în octombrie și cele care nu au nevoie
Sofia, câștigătoarea clasamentului european pentru weekend-uri
Scutul din PVC: Soluția ieftină anti-dăunători din grădină
Fieldstone Provence: rezidenta moderna de 254 mp cu eleganta arhitecturii francezeÎn timp ce unul dintre lucrări propune o infrastructură culturală masivă, integrată organic în peisajul transilvănean, celălut realizează o intervenție de anvergură restrânsă, dar profund încărcată simbolic, într-un cimitir istoric din Cluj-Napoca.
Aceste distincții subliniază o tendință clară în arhitectura locală: refuzul de a trata istoria ca pe o staticitate, optând în schimb pentru o narațiune continuă care leagă conservarea de inovație.
Complexul Muzeal de Istorie a Transilvaniei, cunoscut sub denumirea de MuTRA, situat în localitatea Florești, județul Cluj, reprezintă o provocare urbană și arhitecturală de scară majoră. Proiectul, semnat de studioul UNITH2B – entitate care și-a schimbat ulterior numele în THE UNIT – imagina un nou tip de instituție culturală, capabilă să unească sub același acoperiș actul de expunere, eforturile de cercetare științifică și procesele delicate de conservare a bunurilor mobile și imobile.
Situat pe versantul nord-estic al dealului La Fânață, ansamblul a beneficiat anterior de mai multe distincții la nivel global, confirmându-și statutul de reper al arhitecturii contemporane în regiune.
Contra intuiției unui volum monolithic standard, care ar fi apărut ca un obiect străin plasat peisagistic, soluția adoptată se bazează pe o strategie de fragmentare și integrare. Proiectul este structurat în două corpuri distincte, monolitice, care posedă o prezență sculpturală puternică, dar care dialoghează constant cu configurația naturală a sitului. Această alegere strategică evită dominarea vizuală, permițând clădirii să pară o extensie a pământului însuși.
Paleta cromatică și materiala folosită nu sunt aleatorii, ci rezintă unei analize riguroase a contextului geologic și istoric local.
Culorile provin direct din solurile bogate în fier specifice zonei, fiind reproduse prin beton pigmentat în nuanțe de teracotă și prin elemente ceramice cu tonuri calde de Siena.
Astfel, ansamblul pare a fi modelat din aceeași materie primă cu dealul, creând o continuitate vizuală subtilă. Materialitatea devine astfel nu doar o alegere estetică, ci un instrument tehnic de integrare, traducând identitatea locală într-un vocabular arhitectural actual.
Fațadele celor două volume sunt articulate prin fante verticale înguste, care îndeplinesc dubla funcție de filtrare a luminii și de omagiere discretă către deschiderile specifice bisericilor fortificate din Transilvania. Această referință nu este copiată literal, ci este abstractizată, transformată într-un element de compoziție care oferă clădirii o expresie unică, ușor de recunoscut, fără a cădea în folcloric.
Din punct de vedere al dimensiunilor, impactul este considerabil. Suprafața construită atinge aproximativ 11.350 de metri pătrați, dezvoltată pe un teren total de peste 15.500 de metri pătrați. Înălțimea maximă a volumeselor este de circa 16 metri deasupra nivelului terenului natural, iar proiectul menține o suprafață semnificativă de peisaj, inclusiv pajiște restaurată și o zonă de versant reîmpădurită.
Amfiteatrul amenajat în relief și un portic generos extind experiența muzeală dincolo de granițele interioare, sugerând că arhitectura începe mult înainte de a păși pe ușa de intrare.
Vizitatorul este ghidat printr-o secvență de spații exterioare – un pod pietonal în pantă, curți de acces – care pregătesc tranziția de la peisajul rural la universul muzeal. Abia după parcurgerea acestui traseu, individul ajunge în holul cu dublă înălțime, unde lumina naturală și perspectiva deschisă spre vale facilitează orientarea și perceperea spațiului.
În spatele spectacacolului vizual al expozițiilor se ascund procese invizibile, dar cruciale: documentarea, restaurarea și conservarea. MuTRA integrează toate aceste funcții într-o singură infrastructură coerentă.
Unul dintre volume este dedicat exclusiv expunerii publice, în timp ce celălalt găzduiește laboratoarele, arhivele, spațiile de cercetare și birourile administrative. Un nucleu central gestionează accesul și funcțiile comune, iar laboratoarele și spațiile tehnice sunt parțial amplasate la nivelurile inferioare, optimizând circulația.
Sala principală de expoziție, cu o suprafață de aproximativ 1.240 de metri pătrați, beneficiază de o deschidere structurală generoasă, care permite amenajări flexibile, adaptabile diferitelor tipuri de colecții. Programul funcțional este completat de săli pentru ateliere și activități educaționale, laboratoare interactive pentru copii, un spațiu multifuncțional destinat conferințelor, proiecțiilor și evenimentelor culturale, precum și laboratoare specializate pentru conservarea obiectelor din ceramică, textile, metal, pictură și hârtie.
Ce simbolism ascunde cimitirul Házsongárd?
Depozitele cu condiții climatice controlate (temperatură și umiditate) acoperă o suprafață de circa 3.000 de metri pătrați, asigurând păstrarea pe termen lung a colecțiilor.
Deși sunt mai puțin vizibile pentru publicul larg, aceste spații constituie inima funcțională a proiectului: muzeul nu este doar un loc de prezentare, ci și un centru de cercetare și protecție a patrimoniului.
Dimensiunea educațională este esențială, fiind susținută de ateliere și laboratoare conectate la o terasă cu vedere spre peisaj, în timp ce sala multifuncțională extinde oferta culturală dincolo de formatul clasic de expoziție. Performanța de mediu este încorporată din faza de proiectare: colectarea apelor pluviale, menținerea unei suprafețe mari de teren în stare naturală, deschiderile înguste și consolele adânci de pe fațadă facilitează reglarea termică pasivă și managementul luminii naturale.
Structura din beton a fost optimizată, iar fundațiile s-au adaptat specific condițiilor geologice ale solului argilos.
Coordinat de arhitecții Hildegard Brandl și Anca Brandiburg, proiectul redefinește conceptul de muzeu.
Nu mai este doar o succesiune de săli unde trecutul este etalat, ci un ecosistem în care patrimoniul este studiat, conservat și pus în circulație culturală activă.
Pe de altă parte, la Cluj-Napoca, în secțiunea luterană a cimitirului istoric Házsongárd, echipa de la Tektum Arhitectură & Artă a abordat o problemă cu totul diferită, dar la fel de complexă: cum se introduce o clădire contemporană într-un spațiu unde memoria este fizică, nu abstractă. Proiectul a pornit de la fosta casă a paznicului cimitirului, o construcție din secolul al XIX-lea, aflată într-o stare avansată de degradare.
Din acest cadru a fost păstrată fațada clasicistă protejată, datând din anul 1877, în timp ce noua intervenție a reorganizat funcțiunile necesare comunității: o capelă pentru ceremoniile funerare, spații de birou pentru Asociația Házsongárd și un columbarium amplasat la subsol.
Soluția propusă nu încearcă să imite volumetria veche, nici să ascundă caracterul modern al extensiei. Dimpotrivă, noul corp se prezintă ca un volum compact, fragmentat prin planuri și suprafețe care i conferă o expresie sculpturală. Forma sa face referire la monumentalitatea discretă a pietrelor funerare din împrejurimi, fără a intra în competiție vizuală cu acestea. Fațada istorică și volumul nou nu sunt tratate ca două obiecte separate, ci într-un dialog în care vechiul păstrează urma arhitecturii dispărute, iar noul preia rolul funcțional și simbolic al locului.
Deasupra frontonului original, un element de tip clopotniță continuă verticalitatea compoziției, în timp ce înclinarea acoperișului contribuie la configurarea accesului către columbarium. O decizie cheie a proiectului privește alegerea materialelor: cărămizile recuperate din clădirea demolată au fost reutilizate în bolta capelei. Aceasta nu este doar o alegere sustenabilă, ci introduce o continuitate fizică; o parte din materia vechii clădiri rămâne prezentă într-un spațiu destinat memoriei și despărțirii.
Alături de cărămidă reutilizată, granitul, lemnul, betonul și oțelul corten alcătuiesc o paletă materială în care textura și procesul de îmbătrânire a suprafețelor joacă un rol central. Lumina naturală completează această compoziție, contribuind la atmosfera interioară, fără a transforma spațiul într-un exercițiu de monumentalitate excesivă.
Cu o suprafață de aproximativ 317 metri pătrați, acest proiect demonstrează că intervențiile asupra patrimoniului nu depind exclusiv de amploarea investiției sau de dimensiunea construcției. Relevanța arhitecturală rezidă în modul în care sunt negociate limitele dintre conservare, funcționalitate și expresie contemporană.
Arhitecții coordonatori, Gábor Tóthfalusi și István Levente Szőcs, au lucrat sub o constrângere esențială: păstrarea fațadei protejate și integrarea unei clădiri noi în vecinătatea mormintelor, respectând nevoia unui spațiu exterior pentru adunare și reculegere.
Rezultatul devine parte integrantă din țesutul locului, integrându-se în el fără să-l domine.
Deși diferă fundamental ca program, dimensiune și context geografic, cele două proiecte premiate împărtășesc un punct comun: refuzul de a trata trecutul ca pe o imagine statică care trebuie doar reprodusă. La MuTRA, identitatea Transilvaniei este reinterpretată printr-o combinație de culoare, materialitate, raport cu relieful și referințe arhitecturale abstractizate. La Házsongárd, memoria devine tangibilă prin păstrarea unei fațade și reutilizarea cărămizilor unei construcții dispărute. Primul proiect construiește o infrastructură culturală pentru viitor, reunind expunerea publică și activitățile de conservare într-un ansamblu de mari dimensiuni.
Cel de-al doilea realizează o intervenție intimă, dar profund ancorată în istoria locului, demonstrând că arhitectura poate interveni în relația dintre trecut, prezent și comunitate fără să transforme patrimoniul într-un simplu decor.